Duminica românească

E dimineaţă de duminică românească, în care întreaga
naţiune zace încă ignorând zorile întârziate prin
Carpaţi. Un moment unic în care „treji” sunt doar
petrecăreţii ce-au ajuns în prelungiri, delectându-şi
gradele alcoolului cu Guţă sau Vijelie, filozofând despre
dispariţia Elodiei. Dunărea trece cucăind pe propriile
valuri, deranjată de câte-un oltean pescar cu mare
patimă, ce-şi împrăştie răbdarea pe apele duminicii.
Semafoarele dorm şi ele în mijlocul drumului,
pâlpâindu-şi galbenul.
Se doarme încă, şi de ce nu s-ar dormi, când duminica e
ziua când tot românul îşi permite luxul să zăbovească
niţel mai mult în patul primit zestre. E ziua când pe
altarul tradiţiei româneşti se sacrifică găinile
autohtone pentru a închega supa prezentă pururea pe mesele
românilor. Mai nou, pentru a veni în ajutorul babelor
îndrăgostite de Jose Armando, s-a descoperit supa instant
preparată cât timp e „publicitate”.
Duminica e ziua când Miticii şi Vasilii naţiunii o pun
de o şeptică americană sau românească,
scărpinându-şi esofagul cu ţuică sau bere.
Prin parcurile betonate, pensionarii îşi mai animă
bătrâneţile cu câte o partidă de şah sau table,
poartă-n casă, şah mat, tuşă şi iar poartă-n casă.
Botez nu e, Crăciun nu e, Paşte nu, parastas nu, nuntă
nu, aşa că în zadar tot sună clopotele vrând să-i
cheme pe români în bisericile goale ale ţării. Pline
sunt în schimb birturile şi bodegile unde se beau pensiile
amărâte şi minţile întunecate ale unui popor aşa zis
creştin. Ne fălim că suntem creştini, dar milioane de
români zac duminicile prin baruri, paturi, şanţuri, pe
bancă în faţa casei. Deşi unii prezenţi în biserică
cu trupul, la minte au lanţul picat, inima bate pentru
lume, iar cu gândul schimbă valută.
Noi „aleşii Domnului” ne numim protestanţi sau
neoprotestanţ i, dar nu ştiu ce protestăm. Am protestat
oleacă „long time ago” pe când Luther punea dracii
Vaticanului pe jar, dar de atunci stăm cuminţi, eleganţi
şi prietenoşi în coteţele noastre izolate cu termopan
şi climă, fiind de atâţia amar de ani pe „mucles”.
Până vieţile noastre nu vor fi mărturii care să zguduie
şi cea mai împietrită inimă, pe ei îi vom găsi tot
acolo, în birt, duminică de duminică, pentru că nu
bisericile noastre construite cu dolari îi va schimba sau
atrage pe ei, ci Hristosul din noi ce întoarce şi
celălalt obraz, scoţând cu plugul iubirii buruienile urii
crescute pe pământurile vii. „Unde dragoste nu e, nimic
nu e” ne cântă întruna Gheorghe Gheorghiu.
Avem scaune tapiţate, amvoane de lux, candelabre scumpe,
centrală termică iarna, clima vara (iarna nu-i ca vara).
Avem cor beton, fanfara super, grup de laudă şi închinare
cu tobe interzise, grupul Maranata, fratele Dumitru cu
acordeon, dar degeaba le avem pe toate când esenţa ne
lipseşte. „Dumnezeu e dragoste” ne spune Ioan, şocând
secole la rând omenirea cu cea mai scurtă definiţie a lui
Dumnezeu. Dacă El e dragoste, cum se poate ca în
bisericile noastre, pe care le numim ambasade ale cerului pe
pământ, să fie atâta ură, invidie, răutate,
hidoşenie, bal mascat, compromisuri, boală după scaune,
bolnavi de amvoniadă, nepotisme. Ne pupăm şi ne strângem
fariseic mâinile odată pe lună când e cina, bolborosind
un „te iubesc frate” spus cu greu şi de pe vârful
gurii.
În creştinism există peste 34.000 de denominaţiuni şi
mişcări şi cu siguranţă nu din prea multă dragoste
s-au divizat. Cântarea cântată fără dragoste de
Dumnezeu e ca o manea într-o piaţă publică, cântăm ca
să ne arătăm talentele şi vocaţiile. Predicarea fără
iubirea de oameni e ca poezia „Plumb” a lui George
Bacovia. Slujirea fără dragoste de Dumnezeu şi semeni,
făcută doar cu scopul mârşav de a ne lăuda şi a fi
apreciaţi, e mai grea decât meseria de miner prin Valea
Jiului.
Din mesele de dragoste care se făceau pe timpul
comunismului, în sărăcia acelui regim, a mai rămas doar
mesele, dragostea evaporându-se prin case, slujbe, afaceri,
maşini.
Pe treptele neprihănirii pe care trebuie să urcăm din 2
Petru 1-7, penultima treaptă este „dragostea de fraţi”
şi apoi ultima „iubirea de oameni”. E imposibil să-i
iubim pe oameni când pe fraţi nu-i iubim, sau mai grav îi
urâm. Nu avem cum să-i evanghelizăm pe ei, şi să avem
pretenţia să se pocăiască, atâta timp cât noi ne
muşcăm subtil şi discret între noi. De aceea suntem doar
1 % din populaţia ţării, şi atât vom rămâne dacă
dragostea dintre noi nu va ţâşni prin termopanele
bisericilor, inundând întreaga ţară românească cu
guvern cu tot.
Transformă-ne repede, Isuse, în clopote ale iubirii
chemând contemporanii din birturile lumii... şi duminicile
vor fi altfel!